On the road

131025150534-fed-stimulus-program-620xa

 

Sorin Pâslaru

Cine a făcut America, a spus: „Să avem mai întâi o parcare. Apoi, vom construi totul în jurul ei“. Moscova are Piaţa Roşie, America are Parcarea Uriaşă, înmulţită de milioane de ori de ori. Fiecare magazin, fiecare restaurant, fiecare bancă are în primul rând o parcare. Parcări nesfârşite, pe care le parcurgi pe jos cu ochii la brandul din zare precum beduinii cu ochii la oaza care apare şi dispare printre dune precum o fata morgana.

Abia când ajungi să locuieşti câteva zile în suburbiile oraşelor americane realizezi cu adevărat că cine nu are maşină în America nu există, în condiţiile în care vizitele anterioare au fost în mari oraşe.

Mai ales când ai ca misiune de acasă, de exemplu, să găseşti o anumită marcă de pantofi de sport. Nu mai faci greşeala să o iei pe jos, dar trebuie să iei la rând magazine şi ajungi să dai pe taxiul care te poartă din parcare în parcare cât pe perechea de tenişi.

Casele cele mai bune, magazinele cele mai mari, şcolile cele mai performante sunt în suburbii. Este cazul Atlantei, capitala statului Georgia, unde zgârie-norii care domină centrul rămân părăsiţi după ora 6 seara cu tot cu cafenelele şi restaurantele lor luxoase de la parter, ca nişte statui reci de oţel şi sticlă.

„Oraşul nu mai este folosit decât pentru birouri. Toate lucrurile bune sunt în suburbii“, spune Scott, VP finance & human resource la o companie de software. Şi atunci, pentru ce mai ţineţi ora­şele? Desfiinţaţi-le dacă sunt ineficiente, suntem în America, nu? Scott începe să râdă.

Râd americanii astăzi. În octombrie 2009, la ultima vizită făcută peste Ocean, la New York, plângeau sub povara şomajului şi a vânzărilor tăiate cu 50% într-un an. „Everybody is crying in this city“, spunea atunci o vânzătoare de la Bolton’s, un magazin de haine de lângă Empire State Building, abia şoptind sub privirile dure ale şefei de raion.

Astăzi, au chef să râdă. Şomajul este la 5,4% (mai 2015) , minim record în ultimii 7 ani, vânzările cresc, iar cei care vizitează anual aceleaşi outlet-uri cu 25$ perechea de blugi Levi’s sau 30 $ cămaşa de la Tommy Hilfiger spun că preţurile sunt cu 5-10$ mai mari decât anul trecut, deci comercianţii au prins curaj.

0823_FedQE3_630x420

Cele 5.000 de miliarde de dolari injectate în venele slăbite ale sistemului financiar american de către Rezervele Federale şi-au făcut datoria. Au ştiut americanii ce fac când au călcat în picioare orice manual de economie şi au împrumutat direct cu bani tipăriţi cu nemiluita guvernul, când au salvat bănci şi marile companii de automobile.

Ei au salvat SPIRITUL AMERICII. Au salvat starea de a fi în priză tot timpul, de a fi gata, de a fi pregătit să iei oportunitatea şi să o foloseşti, au salvat capacitatea de a fi deschis la schimbare şi de a nu avea în gând decât soluţia.

Cine îi face pe aceşti oameni – taximetristul care acceptă fără să crâcnească faptul că nu mai e nevoie de 5 taxiuri pentru aeroport, ci doar de 4 (contra a 10$ totuşi), şeful de sală de la restaurantul rotitor de la etajul 40 al unui zgârâie-nori care aduce o masă de la bucătărie să poată încăpea tot grupul, omul de la front-deskul companiei de în­chirieri auto care îţi arată cu răbdare 4-5 maşini până te hotărăşti (dar care nu te lămureşte suficient că Dodge Charger este o „dinamită“ a automobilelor şi ustură la buzunar -) să se comporte de parcă ar fi venit ieri de la cursul „Fă totul ca cel din faţa ta să fie mulţumit şi tu vei fi mulţumit la rândul tău?“.

Cine şi cum a introdus în cultura americană această trăsătură de a merge deschis şi surâzător tot timpul spre soluţie, spre obiectivul final, de a accepta schimbarea de parcă schimbarea însăşi ar fi starea obişnuită?

Dar de fapt asta e viaţa, nu? O permanentă schimbare, o permanentă creştere, o permanentă curgere. Cinci mii de miliarde pentru acest du-te vino uriaş, pentru ca duminică la 4 după-amiază cele 16 benzi – câte opt pe fiecare sens – ale Interstate Highway 75, autostrada care face legătura din Miami şi nordul SUA şi trece pe lângă Atlanta, să fie pline.

Un du-te vino uriaş care face ca Bucureştiul lăsat în urmă la 9.000 de kilometri, cu duminicile sale amorţite, să pară ca un sat prăfuit pierdut printre salcâmi în mijlocul Bărăgănului.

Cine şi cum îi învaţă oare pe aceşti oameni că dacă cei din jur vor fi mulţumiţi, atunci şi ei vor avea de câştigat? Cine îi învaţă să-i accepte pe cei din jur aşa cum sunt, să ia partea care înseamnă mişcare şi să meargă mai departe? „On the road“, tot timpul “on the road” (pe drum – n. red.). De asta a explodat Jack Kerouac în literatura americană în anii ’50, pentru că a radiografiat sufletul în mişcare al Americii.

Iar când eşti tot timpul pe drum, eşti prietenos, eşti gata să fii tovarăş. „How are you man, how are your today? Are you fine? I like your shirt. Thank youuuu.“ Nu poţi trece fără această formulă magică mai departe, la tranzacţie, să primeşti şi să dai ceva. Nu poţi cumpăra, nu poţi vinde, nu poţi întreba. Şi apoi ajungi să spui şi cum te cheamă şi de unde eşti şi discuţia se încinge veselă şi mai mult, pentru că la Starbucks trebuie să îţi fie trecut numele pe paharul de carton care îţi va fi dat plin la capătul celălalt al tejghelei, iar tu spui „I’m Sorin“. „Why are you sorry…?!“, ţi se răspunde şi atunci decizi că în America te va chema, simplu, SOR, şi tipele de la Starbucks încep să râdă când le povesteşti.

Cinci mii de miliarde pentru spiritul de bunăvoinţă al Americii, să o ţină pe roate zi de zi, în priză cu ceştile de cafea small size de 500 ml de 1,8$ de la Starbucks, cu hălcile de T-bone de jumătate de kilogram la 27$ bucata în farfurie, cu singura bere americană acceptabilă, Samuel Adams, de 7-8$ halba în localurile Twin Peaks, unde nu sunt de ajuns zecile de ecrane cu diagonala de doi metri dis­puse în orice unghi, ci, ca să fii sigur că nu îţi scapă nimic, sunt amplasate altele mai mici şi lateral, pe masă, lângă olivieră.

Obiectivul a fost atins – să se mişte economia, oamenii să îşi găsească de lucru. Banii nu sunt decât o invenţie până la urmă, sunt un mijloc pentru a-ţi face o viaţă mai bună.

O viaţă mai bună, pentru asta sunt 46 de milioane de imigranţi în America, adică 14% din totalul populaţiei. „Numai cine nu vrea nu-şi găseşte astăzi de lucru în America“, spune Awel, un taximetrist palestinian de 51 de ani cu şase copii care a venit în urmă cu 10 ani aici, lângă Atlanta.

Singurul său regret este că nu a reuşit, chiar dacă a încercat timp de şase luni, să îi fie recunoscută cali­ficarea de asistent medical, după ce lucrase ca atare în Dubai. „Cel mai greu în America este să devii doctor, asistent medical sau avocat, dar sunt şi cele mai bine plătite meserii.“ Un asistent medical câştigă 35-40$ brut pe oră, faţă de 8-9$ salariul minim pe economie, adică 4.000 -5000 $ net pe lună.

Chiar şi aşa, câştigă destul cât să-şi întreţină familia şi să acopere rata la o casă de 150.000 $, „cu o curte de 30 de ori mai mare decât orice curte a unei case din Liban“, unde a locuit o perioadă, spune el.

Opt dolari pe oră este puţin, spune Nicole, manager la o mare companie de telecom americană. Şi ce-i de făcut? E o piaţă liberă. Însă americanii au stilul lor de a protesta. „Eu nu cumpăr de la Walmart pentru că îşi plăteşte prea prost angajaţii“, spune ea.

Opt dolari pe oră este puţin pentru Nicole, dar pentru Karma, o cubaneză de profesie asistentă medicală în ţara sa, care îndrumă clienţii la recepţia unui restaurant, este enorm. „Salariul mediu în Cuba este 5 $ pe lună“, spune ea. Cât??? „Da, 5$“. Şi pâinea cât este? „Cinci cenţi“. Dar un litru de lapte? „Un dolar“. Un dolar?? Şi cum vă creşteţi copiii?

„Dacă nu ar fi membrii familiilor plecaţi în America, nu am rezista. Eu sunt aici cu tatăl meu şi trimitem lunar câteva sute de dolari acasă. Din cauza embargoului tot ce este din import este foarte scump. Nu avem ce să vindem ca ţară în străinătate să facem rost de bani.“ Dar este adevărat că sistemele de educaţie şi sănătate sunt bune în Cuba? „Da, este adevărat. Dar ce folos? Oamenii vor să fie liberi, să vadă lumea. Abia aşteptăm să schimbăm regimul Castro.“

Păi şi or să cumpere americanii tot, întreprinderi, tot, o provoc. „Da, să cumpere, dar să fie ca aici. Aici e libertate. Oamenii asta vor, să fie liberi“.

sursa: da.zf.ro

facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

Comments are closed.